Ar cam fi cazul sa o las balta cu aprecieri de genul “cel mai asa si pe dincolo”, si am sa o fac, dar maine. Vineri 13 am asistat la cel mai pana mea greu e de vorbit despre tine concert din viata mea. Poate nu cel mai bun, si totusi poate da. Era sa il pierd. E joi…

Ploua in draci, ma doare capul, reusesc la limita sa fac rost de bani… Storc o sticla de Nestea pana la ultimul strop. Life is peachy. Un tab imi zice ca in Bucuresti copacii fac cascadorii si impart migrene in stanga si in dreapta, altul ca la Viena Tori a cantat orice numa ce vreau eu nu, iar un al treilea ca vorbesc aproape singur pe aici. Cu jumate de gura, consolat la gandul ca macar o sa trag un Cico cu amicii capitalisti daca doamna Amos ma va dezamagi intr-un fel sau altul, am copiat pe telefon American Doll Posse sa fiu cat de cat in tema, am azvarlit niste nadragi in ghiozdan si am plecat in delegatie.

Pentru doua ore am trait altundeva, m-am simtit foarte singur si totusi (sau poate tocmai de aceea) impacat. Genul de experienta pe care nu o poti imparti decat cu cineva anume, momente pe care nu are nici un sens sa incerci a le intelege, totul fiind intr-o continua schimbare, o expozitie a proprilor stari, a tot ce esti capabil sa simti si oarecum sa visezi in punctul pe care il ocupi in viata ta. E absolut remarcabil cum o persoana pe care nu o cunosti (desi poate aveai impresia ca ai inteles-o dupa atatea albume, atatea ascultari) pare sa te ghiceasca din prima si se poate juca cu tine atat de usor, cu tine si inca vreo 3000; cum prin mijloace tehnice relativ simple si cu un stil in mare parte omogen se pot transmite sentimente atat de variate. De-a dreptul incredibil e ca asta se intampla de fapt in cadrul aceleiasi piese, ca ochiul tau vede mai putin colorat decat simti tu intr-un minut. Comparativ cu ce avem pe CD, in concert se simt diferente stilistice, mai mult sau mai putin pregnante, in functie de piesa. Evidenta insa, de la un capat la altul, a fost intensitatea fiecarei melodii, fie ca e vorba despre vechile Crucify, Cornflake Girl, Bliss (o surpriza foarte placuta in ceea ce ma priveste, tinand cont ca marcheaza primul meu contact cu discografia artistei), sau de proaspetele Code Red, Dark Side of The Sun sau Fat Slut. E prima data cand pana si la atata timp dupa o astfel de intalnire simt ca ceva e diferit, ca parca am iesit altul din Polivalenta.

Diferenta esentiala dintre un spectacol excelent, in care conditiile tehnice, materialul si ideile prezentate, interpretarea si, foarte important, starea ta personala, se intalnesc undeva la limita superioara si ceea ce se gaseste peste acest nivel e foarte dificl, daca nu chiar imposibil de inteles. Si cred ca tocmai asta face treapta sa para atat de mare. Nu stiu daca abilitatea de a relationa cu publicul la un nivel pana la urma extrasenzorial e parte din ceea ce numim geniu artistic, cert e ca nu am mai intalnit-o decat de 2-3 ori pana acum, si niciodata atat de evidenta.

Au fost si mici probleme, caldura (previzibila dealtfel) din sala, intarzierea de o ora care in tandem cu orarul CFR le-a dat unora planurile peste cap, dar in final acestea au facut doar ca piesa Cruel sa para si mai potrivita pentru a deschide concertul. Obisnuit poate cu alta atitudinea dupa atatea manifestari metaloferoase am ramas placut surprins de lejeritatea filtrului de la intrare, de fapt de ceea ce as putea numi lipsa acestuia. Excursia a meritat din plin, le multumesc si totodata ii felicit pe organizatori.

A fost a naibii de greu de scris insemnarea asta. Am inceput si renuntat de vreo 5 ori, lasand cate o fraza sau o cioata de idee ori paragraf. Sper sa fie totusi cat de cat inteligibil.