Acum doi ani, la scurt timp dupa ce descoperisem Porcupine Tree imi innebuneam un client (si totodata amic) din Los Angeles sa mearga neaparat la concert, invidios oarecum ca are sansa sa ii vada practic la el acasa. Din cate stiu nu mi-a ascultat sfatul si sincer sa fiu a pierdut foarte mult.

Joi am batut cam 1800 de KM pana la Londra pentru un concert. Era si varianta Viena, dar ieseam mai scump (serios), era mai obositor (serios), plus ca eram curios cum e Anglia si am avut ocazia sa o vizitez si pe Diana (careia ii multumesc si in scris pentru gazduire si ca a facut pe ghidul) si sa ma intalnesc (chiar daca pe fuga) cu Dan, un var de-al meu. Am preferat Londra si pentru ca asa am vazut doua din trupele favorite practic la ele acasa, si unii dintre voi stiti vorba aia “British - probably the best music in the world”.

Am ajuns la “The Forum”, sala in care a avut loc concertul, un pic mai tarziu decat planificasem. Diana, ingrijorata inca dinainte ca nu vom prinde loc in fata, se gandea deja ce sa isi lipeasca de talpile adidasilor sa vada si ea ceva. Criza a devenit din ce in ce mai serioasa pe masura ce faceam stanga, apoi dreapta apoi iara dreapta pe parcursul celor 3 strazi si aproximativ 300 de metri de coada din fata… de fapt din jurul salii. Ne-am carat crucile facand haz de necaz, desi incepeam si eu sa ma gandesc ca o il vad pe Wilson cum l-am vazut pe Gahan la Bucuresti; adica foarte, foarte mic. N-am vazut pe nimeni sa se bage in fata, nici macar noi; singurii care faceau nota discordanta erau cei care se plimbau disperati de colo strigand “anyone selling a ticket?” si asta nu pentru ca sperau sa gaseasca mai ieftin ca la intrare, ci pentru ca nu erau bilete la intrare, concertul fiind sold out de mai bine de o saptamana. Dupa vreo jumatate de ora am intrat lasand in urma coada aproape la fel de lunga cum o gasisem. Am lasat aparatul foto la intrare (no pictures damnit), hainele la garderoba si fuga inspre scena sa vedem daca o sa vedem ceva. Oarecum surprinzator, in fata era chiar lejer, am stat cam in al 5-lea rand, centru-dreapta, vizibilitate foarte buna. In cele cateva minute de asteptare m-am holbat incoace si incolo prin sala. Mi-a placut foarte mult cum arata, decorul elegant cu elemente Art-Deco si structura nivelului inferior (pe la mijlocul salii erau trei trepte, imbunatatind vizibilitatea celor care fie nu prind loc sau nu vor sa stea mai in fata). And then came silence… and it starts.

A fost a doua oara cand i-am vazut pe Anathema ca trupa de deschidere, dar prima cand au si lasat impresia de opening act. Cu un setlist scurt (cam 40 de minute), accent pe noul (ma rog, viitorul) album, fara “the string quartet” care i-a facut atat de speciali acum un an si jumatate, dar cu parul tot mai lung, The Cavanagh Bros & Co nu au fost primiti foarte calduros de o buna parte a publicului. Desi am vazut cateva tricouri cu logo-ul Anathema in diverse forme si marimi si chiar si o pereche de maini “sculptate” cu lama in toate directiile posibile, multi din cei prezenti nu au prea gustat prestatia lor. De fapt cred ca au venit pregatiti sa nu o guste. Sunetul a fost in mare excelent, doar niste mici probleme la voce ici si colo. Au inceput in forta cu Fragile Dreams continuand cu Closer, doua piese noi (zmau stie cum le cheama), A Natural Disaster, Angels Among Us, si Flying. Au incheiat ca de obicei cu Comfortably Numb, care de data asta nu le-a iesit ca altadata. Au fost practic fortati sa se opreasca inainte de finalul piesei si sa coboare de pe scena. Depasisera timpul alocat, dar oricum e o magarie sa opresti asa o trupa, mai ales cand stii ca incheie imediat.

Cei de la Anathema nu sunt tocmai niste virtuosi in interpretare. Valoarea lor sta in compozitie si feeling; in sound-ul specific care le-a adus titulatura de “the happy marriage between metal and Pink Floyd”; in prezenta lor placuta ca oameni, atat pe scena cat si inafara ei. Nu stiu in ce masura sunt potriviti pentru a deschide pentru o trupa de prog (Steven lasa modestiile, PT e prog), nu cred ca ii ajuta prea mult, nici financiar si nici sa castige noi fani. Paatos mergeau mai bine.

Dupa vreo jumatate de ora de chinuri groaznice pregatirile si probele de sunet s-au incheiat si membrii PT s-au “plantat” rand pe rand pe scena. Singurul care nu a prins radacini intr-un punct aproape fix a fost Steven Wilson, copilul minune la care Diana ii da 25 de ani desi are 40. Descult, cam pierdut in spatiu (dar niciodata in timp), firav si un pic geeky, Wilson aduce cu un Alin care a fost ceva mai cuminte in copilarie si manca un pic mai mult. Lasandu-l pe maestrul Sip la o parte, multilateral dezvoltatul muzician si producator pare genul de om pe care nu prea dai mai mult de doi bani daca il vezi inafara scenei si nu stii nici de Porcupine Tree nici de milioanele sale de alte proiecte. De fapt foarte multi nici nu dau.

Concertul a inceput oarecum prevestitor cu “What happens now?” urmata de doua hituri unu dupa altul… “Blackest Eyes” si “The Sound of Muzak”. Aproape toate piesele au fost cantate mai in forta decat in variantele de pe album iar primele trei nu fac exceptie. Inca de acum l-am remarcat pe Colin Edwin (chitara bass), la fel de simpatic prin prezenta sa ca si pe DVD. Cu “Lazarus” s-a mai calmat un pic atmosfera; mie mi-a trezit nostalagii, piesa fiind cea care m-a prins cel mai repede cand am inceput sa ascult “Deadwing” si ramane si acum speciala pentru mine. Dupa cantecelul de titlu a noului EP “Nil Recurring”, Wilson a intrebat daca suntem pregatiti pentru o piesa lunga. Exact cum repetasem o zi intreaga am inceput cu Diana sa strigam din rasputeri “Arriving Somewhere!!!! Arriving Somewhere!!!” Chiar daca ne pierdusem deja vocea pe jumate urechea fina de muzician ne-a reperat si, foarte calm si britanic s-a uitat spre noi, s-a aplecat un pic spre microfon rostind clar si raspicat “… But Not Here” dupa care a dat startul pentru “Anesthetize”. Mie mi s-a parut ca au scurtat-o dar nu as putea spune prea sigur; “All my designs, simplified / Dawn of my plans, compromised / Dawn of my dreams, sacrificed” imi tot suna in cap…

Au urmat “Waiting”, “Open Car” care a sunat excelent si “Cheating The Polygraph”. Dupa “A Smart Kid” tocmai discutam daca Wilson are de gand sa ii depaseasca lui Molko recordul pentru “cele mai multe chitari schimbate intr-un concert” cand acesta ne-a anuntat “We’ve come to a very significant point of tonight’s show as I am going to play two songs in a row with the same guitar”. Piesele in cauza au fost “Way Out of Here” si “Sleep Together”. Apoi cei cinci au coborat de pe scena, un membru din crew a inceput sa ia chitari si microfoane de pe scena in timp ce altul le punea la loc, si dupa vreo 2-3 minute a venit si bis-ul. “The Sky Moves Sideways” nu a fost tocmai o surpriza pentru mine, citisem ca au cantat-o si prin Canada cu vreo 2 saptamani inainte. Evident nu au muncit la ea o jumatate de ora, au scurtat-o foarte mult, undeva sub 10 minute. A urmat “Trains”, cand imi pierdusem aproape orice speranta sa o aud iar finalul a fost excelent ales in piesa “Halo”. Daca la “The Sky…” lumea a stat cuminte si a ascultat, ultimele doua piese au fost un dezmat complet cu plete in vant, dans si blasfemie: “God is in my fingers / God is in my head / God is in the trigger / God is in the lead…”

Piesele de pe “Fear…” si “Nil…” mi-au placut parca mai mult live decat acasa; au fost ajutate foarte mult si de proiectii, cel putin la “Nil Recurring” si “Way Out of Here” m-am simtit mai mult ca la filme cu soundtrack live. Concertul a durat ~2 ore, cam cat ma asteptam. Desi din ce reactii am mai citit se pare ca nu a fost tocmai una din cele mai bune prestatii PT, eu nu prea am termen de comparatie si pot sa spun ca mi-a placut foarte mult si a meritat drumul si banii; pentru mine e pe locul 2 in topul pentru anul asta (dupa Tori Amos, clar dupa Tori Amos). Imi pare rau ca nu i-am prins in turneele de dupa “In Absentia” si “Deadwing”, sper insa sa am ocazia sa ii vad de suficiente ori pentru a gusta macar odata fiecare din piesele care ma intereseaza.

La anul Cronco, la anul…