Art is no more fun, really. Dupa ce sute de ani s-a “luptat” pentru fiecare petec de libertate de exprimare, fie cu Biserica fie cu vreun monarh nebun sau pur si simplu cu societatea si prejudecatile prostimii, au fost cateva decenii a dracu de bune, avangarda dupa avangarda de nici nu primea bine nume noul “trend” pana sa fie declarat mort (poate cel mai elocvent exemplu e Fovismul) si la un moment dat gata. Warhol e un nume foarte potrivit pentru a inchide aproape ermetic povestea asta.

In Postmodernism fiecare face cam ce vrea pentru in principiu nu prea mai e mare branza de facut. Si nu numai ca rareori istoria ii tine minte pe cei ce pleaca sau ajung mai tarziu, dar in general nesimtitii sunt irelevanti si numai ei sunt nepasatori daca intarzie de la un sfert de ora in sus.

Nu e vorba atat de aprecieri, recunoastere si critica, intotdeauna au fost si vor fi staruri si anonimi, dar eu cel putin nu ma simt tocmai bine stiind ca linia dintre mine si cei care ma inspira si influenteaza (sau mai rau, nici macar nu ma influenteaza si de a caror existenta habar nu am) e foarte subtire. Ma intreb cum se simt cei de la The Verve a caror Bittersweet Symphony seamana un pic prea bine cu The Last Time de la Andrew Oldham Orchestra.

E minunat ca poti vedea, citi, asculta cam orice s-a facut sau se face chiar acum in lume, dar si periculos. Ca spectator e mult mai greu sa selectezi si mai ales sa asimilezi. Ca artist sau, mai pe larg, creator, te paste inhibitia.