Intotdeauna i-am admirat pe britanici, in primul rand pentru muzica ce au dat-o de-a lungul timpului (ma rog, ma refer la ultimii 40-50 de ani), pentru unii autori (nu ca as citi eu prea multa beletristica) si pentru aerul ala “britanic” care e prezent in filmele facute de ei sau uneori despre ei si cam din orice vine de la ei. Un fel de stereotip (cum de exemplu ma astept sa gasesc oameni veseli in Italia si multe gagici senzuale in Franta) pe care il constientizezi dar nu poti sa nu te astepti sa fie asa. Nici cand cu numai 2-3 zile inainte ti se spune clar si raspicat ca Londra si Luton nu sunt “foarte British”.

Ei bine nu sunt, si asta nu mi-a placut. E misto ca nu e plin de englezoaice, iti mai clatesti ochii, dar de la un moment devine exagerat de obositor mixul cultural. M-a frapat si contrastul extrem intre strazile fie foarte aglomerate fie practic goale. Nu mi-a placut nici Luton-ul (oras cu vreo 200k locuitori) in care pe la 6-7 seara deja era pustiu si nici centrul Londrei cu o atmosfera de talcioc parca mai ceva ca in Bucuresti. E drept, nu erau pirande care vindeau flori sau bisnitari cu CD-uri pirat, dar nu ma asteptam sa gasesc tarabe cu legume-fructe pe langa Oxford Street. Aglomeratia o cunoastem prea bine de acasa, dar senzatia de claustrofobie mi-a fost accentuata de strazile in general stramte (ma refer la strazi importante, nu pietonale cu 2 cafenele si 3 pizzeri) de tinerii care te asaltau cu ziare de toate felurile. Cand am ajuns in fata la “The Porcupine” si nu am putut sa fac o poza de mormanul de pungi de gunoi deja mi-a pierit orice chef de plimbare si “sightseeing”. Ca fapt divers “The Porcupine” e un pub situat la mai putin de 5 minute de mers pe jos de Trafalgar Square si cam 10 de celebrul Big Ben, nu o crajma pe la periferie. Si da, e pe o strada importanta, nu pe cine stie ce alee.

Intr-o nota mai subiectiva probabil, nu mi-a placut in mod special arhitectura si ansamblurile de case gemene (care in ultimii ani se fac tot mai des si pe la noi). Nu ma refer nici la clasicele obiective turistice si nici la constructiile recente, ci la marea majoritate de case vechi si alte cladiri de prin centru. Asta o cam stiam totusi din poze si carti, dar la reclame proaste cata frunza cata iarba, firme luminoase cu 20 de logo-uri pe m2 si alte rude de-a lor nu ma asteptam. Am ramas socat de tavanele destul de joase din case si chiar si dintr-un pub. Nu generalizez, dar sunt sigur ca la Diana, in Luton, tavanul e cu ceva intre 10 si 20 de cm mai jos decat stas-ul din blocurile de la noi. Care blocuri de la noi mie mi se par joase.
Ca preturile sunt in general mai mari ca la noi (in primul rand la servicii dar nu numai) cam stie toata lumea. E pana la urma normal in conditiile in care si salariile sunt altele. Ca exemple am sa dau pizza (de 2-3 ori mai scumpa la ei), cola (aproape de 2 ori mai scumpa) si transportul in comun (autobuz, metrou intre 10 si 20 de ori mai scump; un bilet metrou cu o calatorie costa in Londra cat un abonament in Bucuresti). Cu taxi nu am umblat desi aratau foarte misto. Daca mancarea si chiar si bautura prin pub-uri (de vreo 5 ori mai scumpa ca la noi) e mai ieftina pentru ei raportat la salariile pe care le au decat este pentru noi la preturile de aici, transportul in comun (si mai mult ca sigur si alte servicii) sunt mai scumpe.
Oamenii sunt in general mult mai civilizati, asta e clar. Nu se baga nimeni in fata la coada, nu te imbraceste nimeni si vanzatorii nu au scarba aia destul de des intalnita pe la noi. I’ll give them that!

Absolut fenomenali mi se par robinetii (desi am inteles ca in ultima vreme au lasat-o blata si pun si ei normali). Deci practic la fiecare chiuveta e o baterie pentru apa calda si una pentru rece, puse una in stanga si una in dreapta de iti plimbi mainile dintr-o parta in alta sa nici nu te oparesti si sa nici nu iti inghete. Nu stiu daca ideea era sa consumi cat mai multe calorii cand te speli pe maini, dar mie cel putin mi s-a parut ca nu e tocmai o solutie practica.

Cam asta a fost in mare prima impresie care mi-au lasat-o Londra si mai micul Luton. Tinand cont ca am stat mai putin de 48 de ore (din care vreo 12 le-am dormit, foarte bine dealtfel)  este fara indoiala o imagine incompleta si e posibil sa fie mai mult sau mai putin eronata. Au fost si surprize placute (primul album Mazzy Star la 7 lire) si neplacute. Pana una alta deja mi-am planificat urmatoarea incursiune in Anglia, pentru februarie (pe 16 is Smashing Pumpkins si pe 20 Nouvelle Vague).