The Painted Veil e un film care a trecut oarecum neobservat. Globul de aur pentru cea mai buna coloana sonora starneste mai degraba interesul audiofililor decat a a fratilor cinefili. Cu toate astea mi-a placut, chiar foarte mult. Mult mai mult decat The Illusionist de exemplu, celalalt film al lui Norton pe 2006. Spre deosebire de acesta Painted Veil nu are nici o scapare stupida si se bazeaza pe o poveste credibila, nu una aflata in cel mai nefericit punct dintre basm si realitate de nu stii incotro sa o apuci. Are si el cliseele lui si putem bineinteles incadra aproape fiecare personaj intr-un stereotip la care insa nu se limiteaza. In mare se intampla cam ceea ce te astepti dar se intampla altfel. Si pana la urma cate filme mai noi de 30 de ani ati vazut fara sa dati de clisee sau stereotipuri?

Mi-au placut foarte mult povestea, imaginea, personajele, Norton, Watts si nu numai. In mod special mi-a placut ultima scena care e delicioasa. Nu mi-a placut decat faptul ca l-am vazut in doua reprize intrerupte de motaiala, pe la 6 dimineata. Si asa ca fapt divers, coloana sonora nu mi-a ramas deloc in minte.

A, tot ieri am vazut si Spun… Misto film.